Home Hartă site Date de contact English

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

MUZEUL POLIȚIEI ROMÂNE

Orașul Târgoviște a fost timp de peste trei secole – cu unele întreruperi – reședință domnească și capitală a Țării Românești, obținându-și un binemeritat renume pentru oricine simte și gândește românește.

Dezvoltarea orașului dintr-o așezare sătească mai veche (datând cel mai târziu de la începutul sec. al XIV-lea) s-a datorat poziției geografice dintre cele mai prielnice, unei așezări strategice deosebit de avantajoase și faptului că pe aici trecea principalul drum comercial al Țării Românești care lega Transilvania de Dunăre și mai departe de Peninsula Balcanică.

Reședințele domnești au rămas la Curtea de Argeș și Câmpulung. Poziția naturală favorabilă, în preajma munților (unde locuitorii se puteau retrage cu ușurință în caz de pericol), nu chiar aproape de graniță cu Imperiul Otoman, dar totuși în mijlocul țării, lucru care înlesnea administrarea ei – au contribuit la mutarea capitalei la Târgoviște.

Prima mențiune documentară a așezării – ca fiind reședință domnească, este cea din memorialul de călătorie al lui Johann Schiltberger care, în anul 1396, ne spune că a fost “în Țara Românească și în cele două capitale ale ei, care sunt numite Argeș (Agrich) și Târgoviște (Türkoich)”.

Curtea Domnească din Târgoviște, concepută de voievodul Mircea cel Bătrân ca un complex de clădiri destinate pentru familia, curtenii și slujitorii săi, va fi ridicată pe malul drept al râului Ialomița, pe terasa cea mai înaltă, în apropierea drumurilor comerciale cam pe la 1400. Exista și o biserică paraclis în această incintă, toate fiind înconjurate pe trei laturi de un zid de piatră.

Pe la mijlocul secolului al XV-lea, Vlad Țepeș, va ridica un turn de apărare - “Turnul Chindiei “ înalt de peste 27 de metri, care servea în același timp pazei și observației, anunța apusul soarelui (când se înceta circulația în oraș) și avea rol militar deosebit în caz de incendiu.

Datorită mutării reședinței domnești la Târgoviște, orașul va cunoaște o dezvoltare rapidă. Boierii dregători își vor construi la rândul lor case și lăcașuri de cult în preajma Curții Domnești, trebuind să fie cât mai aproape de domnitor. Cu această ocazie, vor fi aduși meșteri constructori din Transilvania, care vor înălța adevărate monumente specifice artei și arhitecturii românești.

Petru Cercel, reprezentant strălucit al umanismului românesc, a transformat casa domnească într-un adevărat palat cu etaj și a construit o nouă biserică domnească legată printr-un pod acoperit de locuința domnitorului, astfel încât acesta putea veni să asiste la slujbele religioase fără a mai fi obligat să iasă afară. Tot Petru Cercel aduce apa în cadrul Curții Domnești prin țevi din lemn de pin, amenajând în spatele palatului grădini frumoase “alla italiana” în care erau și trei fântâni arteziene.

Mihai Viteazu a ridicat prestigiul capitalei de la Târgoviște eliberând orașul ocupat de Sinan Pașa prin lupta de la 18 octombrie 1595 și, mai târziu - în 1600 - prin realizarea Unirii politice a celor trei Țări Românești.

Ultima epocă de înflorire a Târgoviștei este perioada lui Constantin Brâncoveanu. Acest domnitor restaurează Curtea Domnească între anii 1692–1696 dărâmată în 1659 de Gheorghe Ghica din ordinul Porții. Reface și vechea baie domnească, construiește un foișor în mijlocul grădinilor, iar, în 1699, termină lucrările de la biserica domnească. Pictura murală din biserică a fost realizată de meșteri zugravi: Constantin, Ioan, Ioachim și Stan în anul 1698. Iconostasul, din lemn de tei aurit, are un relief plat, înalt și ajur, cu o ornamentație geometrică, zoo și antropomorfă. În pronaos se află tabloul votiv pictat pe peretele de vest, care are o valoare artistică deosebită, fiind cea mai mare galerie voievodală existentă în Țara Românească (în total 9 voievozi: Matei Basarab, Neagoe Basarab, Constantin Brâncoveanu, Petru Cercel, Mihai Viteazu, Radu Șerban, Constantin Șerban, Șerban Cantacuzino și Mihnea al III-lea ).

După moartea tragică a domnitorului Constantin Brâncoveanu capitala se va muta definitiv la București.

Muzeul Național al Poliției Române a fost amenajat într-o clădire cu mare valoare artistică și istorică, refăcută în stil neoclasic între anii 1867 și 1893.

Casa a fost construită inițial, mult mai devreme, în anul 1701, din inițiativa domnitorului Constantin Brâncoveanu pe locul alteia mai vechi care a aparținut lui Grama Stolnicul. Va fi numit㠓Casa coconilor”, adică a fiilor domnitorului, fiind așezat㠓den jos de biserica Sfânta Vineri” … așa cum menționează un document din anul 1630.

Din cronica logofătului Radu Greceanu aflăm că, în anul 1712, în timpul marelui incendiu care a pustiit orașul Târgoviște “ajunsese focul și în curtea domnească da arsese Sfânta Vineri; ajunsese și la casele coconilor și arsese învălișul la o pereche de case”. Casele au fost însă imediat refăcute sub directa supraveghere a domnului. Din aceleași documente aflăm că alături de casele coconilor exista și o biseric㠓Sfânta Vineri a coconilor”, așezată în Ulița Mare, cel mai probabil în zona în care astăzi se găsește Muzeul de Istorie și care a fost demolată în 1847.

Din stăpânirea domnească, “Casa coconilor” a ajuns către sfârșitul secolului al XVII-lea în cea a lui Scarlat Hiotu, apoi a fiului acestuia Nicolae Hiotu care a lăsat-o moștenire soției după ce a decedat. Așa cum aflăm din catagrafia  din  1829, Nae Hiotu trăia la București, dar avea 2 case – în Târgoviște și în București. Casa din Târgoviște era folosită exclusiv pentru școală și probabil era locuită de dascălul Rafail (între 1821–1832). La această școală se presupune că ar fi învățat și marele poet Grigore Alexandrescu. Cum arăta pe atunci casa lui Nae Hiotu putem vedea din desenul lui Mircea Bodeanski. El a făcut acest desen ce prezintă reconstituirea “Casei Coconilor” combinând două fotografii făcute de către Szathmary, una realizată din Turnul Chindiei, iar cealaltă reprezentând Poarta Dealului, unde apare și această clădire. Vedem o casă cu parter înalt, cu foișor, intrarea fiind prin acest foișor, dar dintr-o laterală. Clădirea era acoperită cu șindrilă în patru ape.

După școală aici va funcționa Ocârmuirea județului (la data introducerii Regulamentului Organic) după care, de la familia Hiotu, va trece în stăpânirea unui inginer topometru austriac I. Külle – stabilit în Târgoviște, autor al unei ridicări topografice a orașului.

Cu ocazia construirii Prefecturii, la sfârșitul secolului al XIX-lea, casa va fi modificată în forma actuală. Planul clădirii este de formă pătrată, având două nivele. La parter există trei camere pe laturile de vest și sud. La etaj este un hol lung cât toată clădirea și câte trei încăperi pe fiecare latură, unde s-a amenajat expoziția de bază a muzeului.

Beciul, având o structură specifică epocii brâncovenești, a rămas intact din timpul domnitorului. Are o formă pătrată, fiind împărțit în patru compartimente boltite cu calote sferice pe pandantivi, dispuse în jurul unui stâlp central din piatră, cu secțiunea circulară, pe care se descarcă patru arce dublouri. Lumina zilei pătrunde prin patru ferestre mici dispuse pe laturile de nord și est.

Atât aceste beciuri cât și cele aflate în apropiere, asemănătoare ca structură, dar care au aparținut caselor spătarului Mihail Cantacuzino, au păstrat arhivele unor clădiri administrative de la sfârșitul secolului al XIX-lea. În ultima perioadă, în această clădire a funcționat Direcția Județeană de Muncă și Protecție Socială Dâmbovița. Când aceștia s-au mutat într-un sediu nou, fosta “Casă a Coconilor” a fost lăsată în paragină, chiar dacă este monument istoric și necesită lucrări specifice de conservare cât mai urgente.

Poliția este o instituție importantă a statului contemporan, având însă adânci rădăcini în istorie, pentru că a apărut încă din perioada primei organizări statale. Poliția s-a dezvoltat în mod continuu și a devenit în epoca renașterii instituția principală în asigurarea ordinii interne în mai toate țările.

În cele două țări române – Țara Românească și Moldova – prima instituție polițienească consemnată de documentele istoriei a fost Agia, care avea obligația de a  asigura ordinea, liniștea și curățenia orașelor Iași și București. Fiind o instituție importantă a statului feudal din cele două țări, în fruntea Agiei s-au aflat personalități de seamă, precum Neagoe Basarab, Mihai Viteazu, Matei Basarab și Constantin Brâncoveanu. Sub ordinele Agiei se aflau importante efective militare care participau la apărarea țării.

Steagul Agiei din 1822, înmânat de domnitorul Grigorie Dimitrie Ghica    Marelui Aga Mihăiță Filipescu, se află acum la Muzeul Național Militar din București.

Prin Regulamentele Organice s-au înființat primele organe de ordine ce vor purta numele de poliție.

Inspirată după modelul poliției statului francez, poliția română a avut un rol important în realizarea unirii din ianuarie 1859, în înfăptuirea reformelor social-economice de către Cuza și mai ales în timpul războiului de independență.

Arthur Troop era un sergent de poliție care lucra în cadrul Poliției Britanice, într-un orășel din Lincolnshire. După sfârșitul celui de-al doilea război mondial s-a gândit să înființeze o asociație având la bază relații de prietenie și de întrajutorare între polițiștii din întreaga lume.

În anul 1949 a început să corespondeze cu polițiști din alte țări (Grecia, Germania și Ghana), prin intermediul unor publicații ale poliției britanice prin care le spunea acestora ce avantaje ar avea prin înființarea unei organizații polițienești internaționale. Încurajat de răspunsurile acestora, el va publica, la 12 august 1949, în revista “Police Rewiev” un articol în acest sens, semnând “Aytee”.

Polițiștii din Marea Britanie, Danemarca, Norvegia, Suedia și unele țări africane au primit cu bucurie ideea înființării unei asociații internaționale ale polițiștilor, care să aibă secții naționale având aceeași siglă și același statut.

Așa s-a înființat I.P.A. (International Police Association) – Secția Marea Britanie, la 1 ianuarie 1950, primul membru fiind de fapt și fondatorul acesteia – Arthur Troop. Prima deviză a asociației a fost “Service through friendship” (Servicii prin prietenie), care exprima cel mai bine scopul și intențiile asociației, dar care nu putea fi înțeleasă decât de vorbitorii de limbă engleză. De aceea, s-a apelat la un expert in esperanto – limba internațional㠖 numit Bob Hamilton. El a tradus deviza în această limbă și de atunci  “SERVO PER AMIKECO” este moto-ul oficial al asociației. Cu această ocazie s-a hotărât să se plătească o cotizație de către toți membrii, să se tipărească o revistă proprie și să se aleagă o siglă sugestivă.

Neprimind nici o ofertă interesantă la solicitarea sa de a crea o siglă I.P.A., a încercat să o realizeze singur. De pe cascheta de polițist a împrumutat steaua – simbol universal. În interiorul stelei a introdus un glob terestru – reprezentând cooperarea și prietenia dintre polițiștii întregii lumi. Dedesubt a scris moto-ul asociației “Servo per amikeco”, iar pe margini a adăugat lauri – simbol al păcii. Dacă desenul făcut de el era destul de simplu, specialistul care l-a retușat l-a adus în forma definitivă, iar aceasta a și devenit emblema oficială a I.P.A.

Un an mai târziu apare și statutul asociației, care nu s-a schimbat prea mult până astăzi.

La puțin timp după înființare, polițiști din alte țări au aderat la I.P.A.: în 1953 Olanda, Belgia și Franța, iar în 1954  Norvegia.

În 1955 – între 16 și 17 septembrie – are loc la Paris, în clădirea Gării de Nord, primul Congres Internațional I.P.A. Acum se formează Consiliul Executiv Permanent format din 5 membri. Primul secretar general a fost Arthur Troop care și-a menținut această funcție până în anul 1967, când s-a retras rămânând doar membru fondator.

Crescând semnificativ numărul de secții naționale, s-a simțit nevoia unor noi însemne specifice, precum Imnul internațional și semnul distinctiv de “Casă I.P.A.” folosit pe fațada caselor special amenajate pentru recreerea  membrilor din I.P.A.

Deschisă polițiștilor din întreaga lume, indiferent de rasă, culoare, rang, sex, religie și limbă, International Police Association a devenit cea mai importantă organizație internațională cu acest profil din lume, având secții naționale în peste 80 de țări.

Cu ocazia celei de-a 27-a Conferințe a Consiliului Executiv Internațional al I.P.A., care a avut loc în octombrie 1996 la Brisbane – Australia, Secția română a fost afiliată cu forțe depline.

Ideea înființării unui Muzeu al Poliției Române la Târgoviște – oraș cu însemnate repere  istorice – s-a născut în anul 1998, când o delegație a I.P.A. – Regiunea Dâmbovița, împreună cu colegi din regiunile Brașov și Timiș, cu asistentul secretarului general și cu trezorierul național au efectuat o vizită în Ungaria.

Printre obiectivele vizitate s-a numărat și Muzeul Poliției Maghiare, cu rol de liant între comunitate și polițiști. De aici a venit ideea înființării unui muzeu similar și în țara noastră.

Încă de la început  au fost alături și s-au aliat inițiativei – președintele Secției Naționale, membrii Comitetului Executiv Național, precum și conducerea Inspectoratului de Poliție al Județului Dâmbovița, cu sprijinul cărora s-au început primele pregătiri.

Ca urmare a acestor demersuri, Consiliul Județean Dâmbovița a hotărât concesionarea, către I.P.A. – Secția Român㠖 pe termen de 50 de ani, a unui imobil situat în Târgoviște, pe Calea Domnească, nr. 187. Clădirea – monument istoric important – a necesitat consolidări, tencuieli interioare și exterioare, reamenajarea spațiilor interioare, înlocuirea ușilor și a ferestrelor degradate, precum și amenajarea spațiului aferent din exteriorul clădirii.

Astfel, la 7 iulie 2000, într-o atmosferă de mare sărbătoare și-a deschis porțile publicului larg Muzeul Național al Poliției Române – singurul muzeu cu acest profil din țara noastră.

 

Uniformele Politiei române de-a lungul timpului

 

Ordinea internă și siguranța publică erau asigurate, în secolul al XVIII-lea, de către Agie și Spătărie, două dregătorii care aveau atribuții – prima în interiorul capitalei, iar cea de-a doua în cartierele mărginașe ale Bucureștiului și în împrejurimile sale. Între formațiunile militare aflate în subordinea agăi au fost arnăuții – recrutați îndeosebi dintre albanezi, macedo-români, aromâni greci, precum și dintre români – ei având uniforme frumos împodobite după model oriental. 

Regulamentul Organic al celor două principate românești, apărut în anul 1830, stipula, printre altele, înființarea primelor formațiuni de pază și ordine cu o organizare modernă. Chiar dacă serviciul polițienesc a purtat, pentru o scurtă perioadă, tot denumirea de Agie, el a fost reorganizat și, curând, în toate orașele reședință de județe și târguri, atât în Țara Românească cât și în Moldova, noua structură a început să poarte denumirea de Poliție. Polițiile se aflau sub autoritatea Ministerului Trebilor din Lăuntru și a conducerii județului respectiv.

În Țara Românească, pentru realizarea ordinii publice și a pazei, la dispoziția Polițiilor din orașele reședință de județ sau târguri se aflau efective de dorobanți care erau repartizați pe sectoare și cartiere și străjeri. Dorobanții efectuau serviciul în trei schimburi, fiecare schimb fiind concentrat câte zece zile dintr-o lună la sediul județului sau la Agie. Ei erau obligați să-și confecționeze cu mijloace proprii sau să-și cumpere  uniforma. Uniforma trebuia să aib㠓un semn al stăpânirii și Marca județului”, așa cum era stipulat în Regulamentul Organic.

Proiectul primelor uniforme moderne ale dorobanților de poliție din Țara Românească a fost realizat în anul 1832 sub directa îndrumare a generalului rus Pavel Kiseleff, comandantul trupelor de ocupație din cele două principate. Astfel, se stabileau două tipuri principale de uniforme, una pentru “Poliția administrativă”, iar cealaltă pentru “Poliția judecătorească”. Uniformele erau compuse din: ceacou, ornat în față cu vulturul Țării Românești, mondir-frac din postav bleumarin cu guler și manșete în culorile distinctive ale  specialității respective, pantaloni din postav gri cu vipușcă de culoare distinctivă. Uniformele difereau între ele prin culoarea gulerului și a manșetelor mundirului, precum și a accesoriilor din metal – guler și manșete roșii cu nasturi argintii la “Poliția administrativ㔠și guler și manșete albastru-deschis cu nasturi aurii la “Poliția judecătorească”.

În anul 1850, domnitorul Barbu Știrbei a reorganizat instituția dorobănțească și, cu acest prilej, modifică și uniformele acestora. Noile uniforme vor fi extrem de simple, putând fi confecționate oriunde. Erau formate din: tunică neagră din postav, cu guler, manșete și epoleți  din postav verde, nasturi din metal galben, pantaloni din dimie albă, cizme negre, brâu din postav verde și căciulă (model caucazian) cu calotă din postav verde, cu  bordură din blană neagră.

În Moldova, asigurarea pazei și a ordinii publice a fost reprezentată, între anii 1830 și 1859 de  slujitori. Uniforma unui slujitor se compunea dintr-un ceacou  cu flamă roșie, purtată pe partea dreaptă, emblema din metal galben, tunică-frac din postav bleumarin cu guler și paspoale roșii,   pantaloni bleumarin cu lampas roșu.

La 12 martie 1850 se va vota “Legea pentru transformarea corpului slujitorilor în jandarmi”. Uniformele jandarmilor  erau compuse din: ceacou de fetru roșu, ornat cu doi ciucuri bleumarin pe partea stângă, embleme și jugulare din metal alb, cocarda-pampon roșie cu bleumarin, tunică din postav bleumarin cu petlițe, epoleți și paspoale roșii, pantaloni din postav gri-bleu cu paspoal roșu. Începând cu anul 1855, jandarmii din Moldova vor fi echipați cu căști de piele prevăzute cu tui.

După înfăptuirea Unirii principatelor, la 24 ianuarie 1859, o perioadă s-au păstrat vechile structuri. Prin Decretul nr. 24 din 13 aprilie 1860, s-au schimbat uniformele jandarmilor din Moldova, acestea devenind asemănătoare cu cele ale dorobanților din Muntenia dar, abia din 1864, trupele teritoriale din Moldova vor fi organizate ca cele din Muntenia. Astfel, jandarmii pedeștri și călări au fost transformați în grăniceri și, respectiv, dorobanți călări de județe, având aceleași atribuții de pază și ordine.

La 18 martie 1866 se va crea “Garda civică”, cu rol de a asigura “securitatea persoanelor, securitatea proprietarilor”, “menținerea bunei ordini și a liniștii publice”. Ei își desfășurau activitatea în orașe în paralel cu funcționarii poliției. Uniforma gardiștilor era formată din: redingota din postav bleumarin, cu guler răsfrânt la care era legat o cravată din lână roșie, cu capetele atârnând, pantaloni bleumarin, curea neagră și pălărie de fetru neagră, cu boruri largi, având o cocardă tricoloră și un penaj roșu pe partea dreaptă.

În anul 1869 a fost adoptat “Regulamentul pentru uniforma polițiștilor” care a simplificat uniforma ce trebuia purtată de polițiști, uniformă ce era asigurată gratuit de către stat, iar portul ei era obligatoriu în timpul serviciului (cu excepția celor ce desfășurau activități secrete). Alte modificări importante nu s-au mai adus uniformelor de poliție până după primul război mondial.

Prin Înaltul decret nr.1586 din 7 iunie 1928, uniformele ofițerilor de poliție se vor modifica, căpătând o linie tradițională ce va ține până la noua schimbare a regimului politic, din 1948. Uniforma ofițerilor de poliție constă în: sacou încheiat la două rânduri de nasturi, vestă și pantaloni de culoare gri, cămașă albă, cravată neagră, șapcă model marină militară, având stema statului încadrată de o cunună brodată de frunze de stejar. La ținuta de ceremonie, prefecții și inspectorii de poliție erau obligați să poarte: frac negru, joben, ghete de lac, cravată neagră, mănuși albe (la ținuta de doliu  mănuși negre), și eșarfă tricoloră din mătase, cu ciucuri din fir, încinsă peste vestă. Ceilalți ofițeri de poliție purtau, în aceste situații, ținuta obișnuită cu guler și manșete tari și mănuși albe.

Prin Legea de organizare a Poliției din 1929 se stabilește o distincție clară între “Poliția urbană”, care era formată și executată în orașe de organele Poliției Generale a Statului  și de Corpul Gardienilor Publici, și “Poliția rurală”, ce se realiza în mediul rural prin Inspectoratul General al Jandarmeriei cu sediul  în capitală.

Uniforma gardienilor publici era de culoare maro, constând în veston-tunică cu guler, încheiat la un rând de nasturi, având câte două buzunare prevăzute cu   clape acoladate, la piept și laterale, având petlițe roșii, pantalon lung, șapcă cu stema țării încadrată de o cununa din frunze de stejar.

În 1937 au fost aduse o serie de modificări de detaliu uniformelor de poliție adoptate anterior, uniformele fiind de astă dată confecționate din stofă de culoare  neagră.

Uniformele Jandarmeriei rurale constau din: tunică din postav “bleu geandarme”, pantaloni gri și capelă cu broderia “J/R”.

La sfârșitul anului 1947 se vor aduce modificări majore uniformelor de poliție, devenită între timp miliție, care vor fi străine de tradițiile românești stabilite în deceniile anterioare, purtând o puternică amprentă sovietică. Uniformele erau de culoare gri, având un veston cu guler și revere, încheiat la un rând de nasturi, cu două buzunare mici la piept și cu două mai mari în partea laterală, prevăzute cu clape acoladate,  pantaloni lungi drepți pentru ținuta de oraș și tip “pan㔠pentru ținuta de serviciu, petlițe roșii, cămașă bleu, cravata gri, cascheta cu stema României comuniste, pantofi, respectiv cizme – model sovietic.

În 1990, o dată cu schimbarea regimului, uniformele Poliției române vor căpăta o altă culoare și vor suferi din nou schimbări majore: sacou de culoare albastru-bleu, pantaloni bleumarin, cămașă albă, cravată neagră, pantofi negri și caschetă de culoarea pantalonului.

O dată cu demilitarizarea Poliției, în toamna anului 2002, s-au creat noi uniforme care au vrut sa păstreze elementele specifice, proprii românești, care au individualizat, până la venirea regimului comunist, impus din afară, această instituție de seamă a statului: culoarea de fond neagră și vestonul la două rânduri de nasturi, pentru ținuta de oraș (apărute încă din 1906), culoarea specialității pentru ținuta de serviciu, gri (1928-1938), stema statului pe caschetă (din 1928).

Fotografiile au fost realizate în Muzeul Poliției Române din Târgoviște, Calea Domnească nr. 187, singurul muzeu de acest tip din țara noastră, deschis publicului vizitator de marți până duminică, între orele 9-17.

 

 

Copyright 2007-2009 @ Centrul de Comunicații și Informatică din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române